Postări populare

miercuri, 5 august 2015

PROZĂ: ÎNTÂMPLĂRI CIUDATE

INTEGRAME ONLINE PUSE LA DISPOZIȚIA DUMNEAVOASTRĂ.
Faceți click  aici:

    De felul meu, niciodată n-am crezut în minuni, miracole, chestii din ăstea, dar ceea ce am văzut cu ochii mei, când aveam vreo 9 ani, m-a șocat și m-a făcut până și în prezent să caut explicații. În acea perioadă sora mea era muncitoare, o domnișorică foarte frumoasă, curtată de mulți băieți. Dar din cauza caracterului ei insuportabil, nu a reușit să-și intemeieze o legătură stabilă, ceea ce o făcea pe mama nefericită.  Atunci, într-o zi, când pe lângă casa noastră trecea o țigancă, mama a invitat-o în curte ca să ghicească soarta surorii mele.  Ghicitoarea a pus mâna pe o farfurie metalică, în care era apa de băut pentru cîine, și i-a cerut mamei să aducă ceva din lucrurille personale ale sorei, cercei, monede sau inele.  Mama i-a dat un inel de aramă. Vrăjitoarea a introdus inelul în apă și a început incantațiile. Pe măsură ce tot vorbea într-o limbă necunoscută, vocea îi tremura, fața i se tulbura, iar apa din farfurie începea să făcă spume. Femeia vorbea tare aproape țipând, când, deodată, inelul s-a desprins din apă și s-a înălțat aproape jumătate de metru. Vrăjitoarea, cu groază, a scăpat farfuria si a ieșit în fugă din curte, răcnind că e ceva necurat la mijloc. Iată la ce am asistat, văzând cu ochii mei scena. Ce părere vă dați? Cum de a levitat inelul? Rămâne prima necunoscută din viața mea. În ceea ce privește sora mea, a avut parte de multe căsătorii și tot atâtea divorțuri, până a găsit un văduv mult mai în vârstă cu care a viețuit în concubinaj, a născut o fată, care acum este asistentă medicală, căsătorită și are o fiică.  


GLOBUL ZBURĂTOR

    A doua ciudățenie la care am fost martor, s-a întâmplat când aveam spre 50 de ani. Cele două fete ale mele s-au căsătorit, trăiesc bine sunt fericite, am de la ele 4 nepoți.
Cum stăteam în apartamentul meu de la etajul 9, cam în miezul zilei incepu să plouă liniștit. M-am îndreptat spre fereastră și ce mi-au văzut ochii: la o distanță de 25 de metrii, la nivelul ferestrei, deasupra grădinilor din jur plutea destul de lent, de la stânga spre dreapta, adică din direcția sud spre nord, un glob transparent, de mărimea, să zicem,  unui pepene. Prima impresie care mi-a venit era că un copil din vecini face niște bulbuci. Apoi, am observat că în interiorul globului e o lumină fosforiscntă verzuie cu o aură roșiatică. Am urmărit obiectul până când s-a deplasat spre scările B și A ale blocului unde aproape de acoperiș s-a oprit. Ploaia continua liniștit, m-am gândit să mă urc repede pe acoperiș și să văd globul mai de-aproape. Dar m-a înfrânt teama, iar peste câtva timp obiectul s-a înălțat și a dispărut în depărtare.
   Ce a fost asta? Un fulger globular? Sau sufletul unui răposat? Încă mai mă chinuie aceste întrebări.


OCHELARII ZBURĂTORI

    Înainte de a ieși la pensie eram inspector școlar. Mă aveam bine cu toată lumea. Rezolvam cu succes potențialele conflicte, îmi vedeam de treaba mea. Într-o zi m-a vizitat un profesor în vârstă, cu alură de om serios, care mi-a prezentat pe scurt situația nemulțumitoare din școală unde funcționează acesta. Am luat notă și m-am deplasat în satul respectiv cu vizită la școala cu pricină. Am asistat la ore, am purtat discuții cu conducerea școlii, cu cadrele didactice, cu părinții și cu elevii. Concluzia era următoarea: Directorul școlii era un om respectabil și exigent privind disciplină în școală, dar nu era băștinaș din satul respectiv și prin urmare nu acorda mare atenție acțiunilor culturale specifice acestui sat dobrogean, ceea ce a scandalizat întregul sat, care a cerut schimbarea acestuia cu un profesor, originar din satul respectiv. A fost promovat de săteni exact profesorul care m-a vizitat la inspectorat. Atunci, ca să fac pe plac comunității, am hotărât să fac o intervenție la Inspectorul general județean. Între timp am aflat că profesorul cu pricină nu era pe plac fostului inspector școlar, predecesorul meu, un prieten foarte bun care, între timp a decedat, cam cu o săptămână în urmă. Ura între cei doi era bine cunoscută în comunitatea sătească. Așadar într-o bună zi mă prezint la Inspectorul general pentru a propune numirea unui alt director la școala respectivă. Cum ședeam față în față în biroul Inspectorului general, am început să aduc laude noului pretendent pentru funcția de director, dar atunci s-a întâmplat un lucru foarte ciudat. Ochelarii mei de vedere pe care îi țineam în mână în acel moment, pur și simplu s-au desprins din mâinile mele și au zburat înspre Inspectorului general. Generalul, calm, a luat ochelarii și mi i-a dat, fără să sesizeze, în mod deosebit, întâmplarea.  Pentru mine însă a fost semnal, de la răposatul, că nu trebuie să accept schimbare de directori. A doua zi, l-am vizitat pe pretendentul la postul de director, acasă. Acesta m-a tratat cu băuturi alcoolice. Pe orice pahar puneam mîna, acesta se răsturna, parcă în mod ostentativ. Dar, fie vorba între noi, și paharele aveau picioare exagerat de înalte. Iată, mi-am zis, încă un semn de la răposatul meu prieten. Cum s-a rezolvat problema nu mai are importanță, de fapt pe post a rămas tot vechiul director. Ceea ce a fost ciudat și foarte curios, faptul că unele personalități își fac griji pentru viața celor vii și după moarte. Cum așa ceva și în ce fel? Nimeni nu știe.
   Privitor la băuturile alcoolice, s-au vărsat multe recipiente, involuntar, imediat după moartea celor pe care foarte bine i-am cunoscut.


       BUFNITURA STICLEI DE VIN

    Chiar acum când vă scriu nu pot uita o întâmplare de acum o lună, după ce a murit una din cuscrele mele.  De felul meu sunt omul care trăiește normal. Nu sunt dintre cei care nu mănâncă pește sau să aibă alergie la cine știe ce, cum sunt atâția și atâția pe care îi cunosc. Cu alte cuvinte nu am fixuri. Mănânc ecologic, adică ceea ce îmi cere organismul și nu exagerat, atât cât este necesar. Fumez o țigare bună, când simt poftă, beau o țuică naturală, de obicei de cazan, câte o bere, care din păcate nu mai e ca altădată. Vinurile roșii românești însă constituie predilecția mea. Încercați, de pildă, dimineață, pe stomacul gol, să serviți un pahar de vin roșu natural și veți simți cum vi se răcoresc mațele și crește buna dispoziție. Sfatul însă nu este recomandat sclavilor de automobile. Mai întâi ieșiți la pensie, scăpați cu șofatul, organizați-vă viață fără lăcomie față de anumite produse. Consumați ceva puțin, dar bun și mergeți cât mai mult pe jos. Încercați să nu fumați pe stradă pentru că întotdeauna se va găsi cineva să vă ceară o țigare sau un foc, lucru oribil.
   Dar să revenim la răposata de cuscră. De când a murit, la noi în casă mereu s-au răstoarnat pahare ba de vin ba de țuică, iar eu nu pridideam să dau vina pe mort.   Și ca să fie circul complet, am hotărât să cumpăr o sticlă de vin Merlot sec de la suprmarket pe care am pus-o în sacoșă alături de alte cumpărături. Când mă apropiam de casă, mi-am adus aminte că trebuie să iau si o sticlă de apă minerală. Am intrat într-un minimarket, am luat apa și când s-o introduc și pe aceasta în sacoșă, s-a auzit în tot magazinul o bufnitură, de ziceai că e o bombă. Toate privirile s-au îndreptat spre mine, care țineam sacoșa când , sub greutate, ea a căzut pe pardoseală, sticla lovindu-se de gresie, a bufnit și s-a prelins pe podea un lac de bunătate de vin. Să mor de ciudă, știind bine cine era vinovatul. Cum se întâmplă că atunci când nu moare nimeni de-ai mei, nu se varsă nici o picătură de lichid. Care e problema acestor suflete de după moarte? În prezent nu am avut asemenea incidente, pentru că toți bătrânii mi-au murit, a rămas doar tineretul cu care mă înțeleg la modul super.




 ATENȚIE LA BROAȘTE 
     Stau pe malul Dunării, într-o zi însorită de august, total bronzat, și din când în când fac plonjări în apă, ceea ce îmi produce o mare plăcere, pentru că e o zi de caniculă. Consoarta stă la umbra unei sălcii și dezleagă integrame. Ea nu suportă soarele, dar a venit mai mult de dragul meu, decât să stea în mijlocul naturii. În jurul nostru puțini care fac plajă sau se scaldă, dat fiind faptul că pe acest loc stă cocoțat un mare anunț: Scăldatul interzis. Aici, pe vremea odiosului sau a răposatului, împușcatului, luați-o cum vreți, era o plajă foarte bine amenajată, cu construcții aderente, servicii: bere, mici, înghețată etc. Acum totul arată a paragină, cum există în țara noastră poate mii și mii de asemenea priveliști, ca reminiscențe ale cultului de Românie multilateral dezvoltată, gândit de marii noștri conducători cu 4 clase primare, dar autoconsiderați savanți de renume mondial, până când românul și-a dat seama că ăștea ne trag în țeapă și i-a împușcat ca pe niște câini vagabonzi.
   Dar să revenim. Deodată, în fața ochilor mei apare o femeie doar cu slip, fără sutien, având niște sâni destul de trecuți, probabil la o vârsă cam de 50 de ani. După figură, nici frumoasă, nici urâtă, dar destul de vorbăreață, avându-l pe un puști, cam de 8 ani, lângă ea care căuta broaște. E nepotul meu și am venit să prindem broaște, zise doamna, observând insistența privirilor mele uluitoare. Dar nu vă e teamă că poate să cadă în apă, aici sunt gropi, știe să înoate? o întrebai curios. Păi, eu sunt dunăreancă, și ne descurcam. D-stră știți că se fac miliarde cu afacere de broaște. Ați auzit de pui de baltă? Picioarele de broască sunt foarte gustoase. M-a cuprins un dezgust și, instantaneu, mi-am reamintit o întâmplare petrecută pe vremea împușcatului...
    Într-o vară când era foametea cumplită, eu cu soția și cele două fiice adolescente, am plecat într-un sat dunărean unde aveam o promisiune de la un sătean că ne va servi cu o ciorbă de pește. Când am ajuns la locul de întâlnire, sătenul lipsă. Am stat, am așteptat, dar nimic. Atunci m-am gândit să prindem niște broaște, ca să-i prăjim. Într-o băltoacă din apropierea îi pindeam doar eu cu o undiță. Bietele animale, numai când mă vedeau, o luau la fugă cu disperare. Am prins cam vreo 12-13 broaște, când s-a ivit în sfârșit săteanul  însoțit de fiul său și cu o fată tot adolescentă.
   A zis că trebuie să trecem Dunărea, că peste fluviu, la umbra sălciilor, are toate pregătite pentru a ne cinsti cu o ciorbă de pește.
  Ne-am bucurat, ne-am îmbarcat și săteanul trăgând la rame deplasa barca încet, încet spre mijlocul Dunării. Ajunși acolo, am început să le dau drumul broaștelor, câte una, câte una, mirându-mă de faptul ca ele nu înotau, ci stăteu efectiv pe suprafața apei legănate de valuri.  Ajunși pe malul celălalt, ne-am instalat chiar pe malul apei unde am mâncat pe îndestulate, după care, așezat pe un șezlong, am ațipit un pic. Când deodată m-au trezit țipetele soției, ale băiatului și sătenului: Au dispărut fetele!
M-am trezit brusc și am realizat că ele au intrat în apă, dând de gropi adânci. Într-o clipă noi, toți cei trei, am sărit în apă și fiecare a scos de acolo câte o fată albe la față și semileșinate. Am făcut cele necesare pentru a le resuscita, reușind până la urmă să le salvăm.
   Ziua aceea mi s-a părut o zi de doliu. Îmi fugeau prin minte tot felul de scenarii, ce se mai alegea din familia noastră dacă nu reușeam să le salvăm etc., etc.  Această stare a persitat o lungă perioadă de timp.   Chestiunea s-a rezumat la faptul că această jalnică întâmplare am asociat-o cu vânarea broștelor și că fiicele mele au scăpat cu viață tocmai datorită faptului că am avut milă de bietele amfibii eliberându-le.  De atunci, nici prin gând nu îmi trecea să mai vânez broaște, din superstiție.
       Păi italienii cum mănâncă broaște și șerpi? I-am povestit cucoanei semidezbrăcate ce mi s-a întâmplat legat de broaște și ea a reacționat doar: Da, broașele sunt animalele Domnului și a continuat să-l încurajeze pe nepot să depună mai mult efort la vânătare, care între timp a prins deja un broscoi.
    Dezgustat de toate ăstea, ne-am ridicat și am plecat degrabă de la fața locului pentru a nu fi părtași la oribila scenă fără să-mi iau rămas bun de la ciudată vrăjitoare sau poate nebună.
    Acasă ajunși, mi-am mai adus aminte de încă o întâmplare, de data asta legată de cules de scoici, tot din cauza foametei.  Tot pe malul Dunării, am parcat mașina aproape de apă și am început să caut scoici. Am cules o grămadă considerabilă. Mulțumit că vom avea ce mânca, am urcat în mașină și am încercat să plec, dar mașina se înfundase în nisip din ce în ce mai adânc. M-am chinuit o oră să pot ieși. În jur nu era nimeni, eram singur.  Atunci mi-am adus aminte de pățania cu broște și într-o clipă am luat sacul cu scoici și l-am golit în apă. Apoi, ca din senin, au apărut doi tineri care m-au ajutat să scot mașina înfundată în nisip. Le-am povestit pățania, iar ei mi-au replicat categoric: În Delta Dunării, localnicii nu mănâncă nici broaște, nici scoici, ei mănâncă pește. 
     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu